O cronica de Mircea Barsila

În revista Argeş, nr.3 (381), martie 2014.

Cronica

COPERTA11

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

apgar 10

mă născusem cu mâinile și picioarele

în formă de X

(la ieșire alții știu să-și țină capul păzit și

strâng pe lângă ei tot ce apucă)

atunci m-am predat

am scos primul sunet ciudat

era polițaiul meu în oglindă

eu plină de sânge cu chef de fugă

am arătat printr-o gaură fereastra și cerul

am îmbrâncit-o pe mama

l-am mușcat pe doctor de mâna cu care

scria Apgar 10

a fost primul om pe care l-am învinuit pentru

situația mea

următorul a fost nașul care se-ncăpățâna

să mă numească într-un fel

apoi un idiot de notar

apoi preotul acela care încerca să mă

scape scufundându-mă într-un cazan – am fugit și de- acolo

alergam prin oraș căutând ascunzători

și lăsam urme de pix

polițaiul după mine crescuse și el se făcuse

voinic

avea în loc de dantură un

șirag de cătușe

se-ntâmpla să se oprească să se privească cochet

în vreun geam apoi își nota pe manșetă

ce scriu

eu goală–pușcă și fără nici o perspectivă

profitam aruncându-i un jet de

cerneală în ochi

în oraș

se vorbea de o ființă în care genetica se

antrenase cu o mamă bizară

sau de nori de cenușă apăruți în anul acela de la

Cernobîl

se spunea că sângele meu este negru

și că ochii mei se încarcă la soare cu foc

și de aceea mâna mea scrie noaptea

pe străzi

lucruri care nu vor să fie citite

în sfârșit

am reușit să m-ascund câțiva ani

într-un loc

dacă ar fi fost mai mult spațiu ar fi

durat și mai mult

cu o sută de pisici împingându-mă

în coaste

cu o față de masă pe creștet cu o bandă la ochi

ne jucam

cine prinde șoricelul micuț care ne fuge prin sânge

în înghesuiala aia

n-aveai cum să te miști

îi miroseam tot traseul și înnebuneam

că nu-l prind

o pisică

mi se încurcase în cocul mare din creștet

o alta îmi înnodase din greșeală mâinile

cu o coadă la spate

altele mă înveleau ca o pătură groasă

șoricelul zburda vesel

mă gâdila foarte tare

și pe mine și pe pisicile care se scărpinau

să nu râdă

polițaiul mirosea cu mustățile sale

fiecare cuvânt scris pe fugă

îmi prinsese umbra de câteva ori

și-o trăsese foarte tare de păr

ea țipase și lăsase pe mâinile lui

o bucată de contur

și o picătură de sânge.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

O poezie paradoxală a vitalităţii şi dezagregării

Autor – Adina DINIŢOIU

Un fel de cîine al universului mic (Editura Brumar, 2013) este al cincilea volum de poezie al Dianei Corcan, după Stăpînul lupanarului (2007), Corabia pisicilor galbene (2008), Tubaj cu şarpe (2010) şi Poemul singur (2011) (toate volumele publicate la aceeaşi editură). Diana Corcan este o poetă matură, formată în răspăr cu biografismul şi minimalismul douămiist: textele sale ample, discursive, foarte vizuale, cu o frazare puternică, au fost deseori – şi pe bună dreptate – situate de critică în siaj suprarealist. De altfel, poeta însăşi îl invocă, în volumul de faţă, pe Gellu Naum (căruia îi dedică două poeme,trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase 1 şi trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase 2) – alături de alte cîteva nume de mari poeţi universali (Celan, Plath), care îşi lasă, într-un fel sau altul, amprenta şi asupra Dianei Corcan. Pentru că nu numai suprarealismul (à la Dimov sau Naum) este cuvîntul de ordine al poeziei scrise de Diana Corcan, ci şi accentele expresioniste ori biografice, iar peste toate acestea preocuparea pentru limbaj, pentru discursul poetic, pentru ceea ce Traian T. Coşovei numea „un ceremonial al rostirii, un protocol al desfăşurării cuvintelor în pagină“ (pe coperta a IV-a a volumului Tubaj cu şarpe, 2010). Mai multe ingrediente poetice sînt, aşadar, mixate în configuraţia textelor Dianei Corcan, lucru vizibil în ultimul său volum, al cărui titlu îmi aminteşte de cel al volumului Norei Iuga din acelaşi an (cîinele ud e o salcie, 2013), cu care are în comun – mutatis mutandis – tocmai asocierile suprarealiste (la Diana Corcan, imaginea „cîinelui“ este însă recurentă, un adevărat laitmotiv). Continuă lectura

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

mă agățam de aer

nu cunoșteam zidul nu înțelegeam soliditatea schelei

mă apucam ca la circ de funia lui nevăzută mereu îndepărtată de curent

în alt punct

dusă în direcția contrară – de unde nu se mai vede căci e prea departe privirea

de ochi

ce joc sinistru ce jucărie perversă…

mă agățam de parfum și otravă – substanța care patronează tot

și afară din mine

și înăuntru în gene susține un balon ce dă bezmetic din mâini și picioare

dar care nu se ridică de la pământ nici un strop

mă agățam de aerul care geme ca sălbaticul leu

atunci când aruncă cu furie deșeul din oase

se naște copilul divin al mortului meu

în silabe cleioase în rânduri care se lipesc între ele

în pagini care atunci când se cheamă

ajung și ele niște păsări subțiri de hârtie pe cer

se lăfăie o secundă pe-o parte

și cad aiurite.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

eu știu

eu nu găseam niciodată cuvintele potrivite

ele nu erau împreună cu mintea mea cu gura mea

 

crescusem cum crește un copac pe maidan

cu puțin soare cu mult praf care se așează în tine

cu o umbră la întâmplare

și cuvinte care se găseau la liber

 

la mine apăruse varicela cuvintelor împrăștiate haotic

o boală sublunară care aparține copiilor mari nebunilor care

se plictisesc tot udându-și grădina și animăluțelor care se mișcă fără

                                                                                                 să tresară

și

pentru alte forme deșertice de pe terra

nu reprezentam nimic – știam!

decât o buburuză decupată în joacă cu multe găuri

– un fel de jucărie de cârpă căreia ești tentat mereu

să-i dai foc

 

dar cuvintele multe – pete de buburuză animate tot timpul – neîndatorate –

                                                           hidratate de sângele meu

ca niște pui de culoare aprinsă

apără tot ce se află în mine

                                       eu știu. 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

pentru că ploaia o aude şi un surd

auzeam cum curge sângele prin burlane

 

în această casă mare – ce frig!

uite – şi el şi eu ne mişcăm după soare

umplem aerul cu celulele noastre mărunte

ne muşcăm unul altuia mâinile – să ne dezmorţim

să ne mişcăm iute şi să apucăm arma şi s-o lipim

cât mai repede aproape de suflet – ochim!

şi ne scoatem un ochi

rămâne cel care vede mai greu picăturile roşii de ploaie

ne împuşcăm mai întâi într-un gând

apoi se simplifică totul – chiar şi atunci

când se strigă: e pauza de un minut (atât de lungă)

acum repede ne pregătim să murim

ne creştem copiii în palmă – ca păsările

îi hrănim – apoi le dăm drumul de sus

tocmai din dreptul ochilor care au văzut multe

îi împingem uşor cu un deget – şi poc !

de la Everest până  jos

e drum lung

 

dacă e fată mângâie arma prima dată în somn

ca pe primul organ întărit

apoi pe bărbatul (care abia se mai

vede) care tremură pe ţeavă

îl va chema cu un geamăt

prea stins

……………………………………………………………….

auzim cum curge sângele prin burlane

doar e vară e iarnă e orice anotimp

se lipeşte o mireasă de o armă

şi se naşte un copil

(e întotdeauna războiul în noi şi se hrăneşte

cu lapte).

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

îmi dau un like

în rochia vintage

arăt atât de ok

ca o fotografie de epocă bună fugită (din ramă) pe internet – mă promovez

fac înconjurul lumii actuale

alerg și eu

deghizată în mine susținută de like-uri

îmi dau un like dau și alții

pasionați de antropologia culturii

încerc și eu încearcă și ei să dăm din picioare ca peștii care se schimbă mai greu

suntem curioși să înțelegem geologia făpturii – cât și cum se tot pune se scoate

cum se suprapune tot în mișcarea din fugă

cum rezistă atâtea fețe deodată care se nasc separat pe figură

în porțiuni hașurate – pe față – îți cresc oasele altfel părul altfel

îți cresc ochi diferiți

și capul tău încercând să se obișnuiască cu cei dinainte din trafic

cu trăsăturile lor care vin care pleacă care aleargă continuu între o zi și o noapte

începe să simtă că duce în creier un mamifer greu obosit

 

în rochia vintage

nu se vede nimic

se aude un ticăit spart

undeva între coaste

 

și sunt eu care arăt

                    a naibii de bine

                                  îmi place!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu